Aveam cinci ani și ceva și nimerisem într-un cerc de pictură, nici eu nu știu cum, împreună cu alți copii mai mari decât mine. Era pentru prima dată când mergeam acolo, ceilalți erau deja familiari cu locul. Se tot făleau pe holurile școlii unde tot expuneau desene care erau premiate la cercul acesta. Plesneam de nerăbdare, gata toată, cu pensule, bloc de desen, guașe, de care eram teribil de mândră, așezate toate pe culori de la cea mai deschisă la cea mai închisă. Credeam că nimic nu-mi stă în cale. Ne-am așezat toți în jurul unei mese mari, la primul etaj al Casei Pionierilor, cum era atunci, și am așteptat. În fața noastră erau deja aranjate pensule lunguiețe, câte o foaie mare de desen și un dreptunghi de sticlă, ca o oglindă. M-am uitat lung la ea. Apoi, în jur. Toți erau calmi. Mie mi se măreau încet ochii. Aș fi vrut să întreb ceva pe cineva, dar rușinea bătea frica. Am tăcut. Puțin după ora 10, intră doamna profesoară de desen, ne zâmbește în timp ce mă îndes în scaun. Și spune: Bun, astăzi am să vă rog să pictați o icoană pe sticlă. Și pleacă, zice că se întoarce peste jumătate de oră. O ic… o icoa… În gât mi se înnoadă lacrimile pe care mă chinui să nu le plâng. Izbutesc cu greu să le țin înăuntru. Mă ridic și ies. Abia când sunt sigură că nu e nimeni în jur, le las să facă ce știu ele mai bine, să curețe necazul.
Cu povestea aceasta m-am reîntâlnit peste alți douăzeci de ani și mai bine, când de data aceasta am scos-o din dulap și am spus-o pe o scenă într-un discurs despre curaj. Sigur că atunci demult, puteam să spun: nu, eu nu știu să pictez pe sticlă. În fond, ce puteai cere de la un copil de cinci ani? Să picteze probabil oameni de zăpadă, nici pomeneală de sticlă, nu mai vorbesc de icoane. De atunci aleg să mă reîntâlnesc înadins cu povestea aceasta, a mea cu totul, ca lecție ce-mi reamintește că nu suntem alții decât aceia pe care îi acceptăm în noi cu onestitate.
Dar ce legătură are asta cu vorbirea în public? Are. Se spune că cel mai mare sabotor al vorbitului în public, indiferent de câți oameni ne ascultă e, evident, frica. Dar sună prea simplist, nu? Frica alimentată de sentimente de rușine, de spaima de a fi respins, de a nu dovedi atât cât se așteaptă de la tine, de a fi irelevant, de a te bâlbâi, de a nu ajunge să-ți spui mesajul întocmai în forma pe care ți-o dorești etc. sunt tot atâtea blocaje care omoară încă înainte de a se naște orice șansă a noastră de a da glas opiniilor sau gândurilor noastre. Noi ne punem piedici, nu altcineva.
Târziu am ales să întorc pe dos, mai precis în favoarea mea, povestea cu desenul sau tot atâtea altele din același dulap, care mi-au servit mai apoi să aduc pe scenă, la propriu, fragilitatea în care m-am aflat odinioară. Iar ea să devină o poveste în care s-au văzut și alții. Se poate vorbi schematic despre public speaking, știm. Cum să stăpânești arta vorbitului în public în x pași sau cele x secrete despre public speaking care îți vor garanta succesul etc. Dintre toate ingredientele și strategiile hiper-vehiculate în timp despre arta vorbirii în public, pariul cred că este acela al firescului. Aici se complică lucrurile.
Când vorbim despre firesc în public speaking, ne îndepărtăm de o compoziție, adică o construcție, care prin natura ei e artificială. Nu spun că nu trebuie să mizăm pe tehnici necesare în arta discursului – retorică, ritm, voce, fir narativ, flux discursiv etc. – dar ele cred că vin natural în urma propriei noastre autenticități urcate pe scenă. De unde vine ea? Am zice că e simplu. Ce e autentic, e. Și atât. Dar, ca orice lucru care pare simplu, nu este. Cere un alt tip de negociere cu propria persoană – o formă de înțelegere profundă, aliniere sau armonizare cu cine suntem noi, asumându-ne cu totul pentru a ne simți apoi confortabili cu a ne arăta și altora – în cazul nostru aici, pe scenă. Brené Brown vorbește despre curajul de a fi vulnerabil[i] prin aceea de a ne purta propriile umbre, fără să mai trăim sub securea greșelii sau a judecății sau a unui perfecționism debilitant. Desigur, după un exercițiu profund, nu ca un salt în neant.
Ce mi se pare esențial, înainte de această relație de bună pace cu vulnerabilitatea, este însă mai întâi onestitatea. Cu cât suntem mai onești în ceea ce ne privește, legat de cine suntem noi, cu atât o deschidere care ne poate dezvălui și fragmente din noi poate mai fragile, ne arată firești. Și vom fi la fel primiți de către cei care ne ascultă. De ce? Pentru că oamenii se văd pe ei înșiși într-o astfel de poveste a altcuiva, indiferent dacă admit sau nu. Or, dacă e ceva ce câștigă atenția (în realitate inima) cuiva în timp ce spune o poveste, este tocmai această recunoaștere a propriei persoane în celălalt, a nu mai fi singur, a aparține unui grup care vede, simte la fel. A scurta distanța, pe scurt. Ceea ce dezalienează.
Vorbim, da, despre o aducere împreună în public speaking. Dar pe mai multe niveluri. Primul ține de magnetizarea auditoriului prin poveste. Dacă îmbrăcăm orice subiect am avea de transmis în poveste, rupem publicul din timpul lui și-l aruncăm în timpul poveștii noastre. Devine captiv pentru câteva minute timpului nostru, este părtaș la succesiunea de întâmplări prin care îl purtăm prin povestea pe care o spunem. Al doilea ține de autenticitate pentru că vorbim din interiorul experienței, al poveștii pe care o spunem. Indiferent dacă este o poveste personală, cum e cea cu desenul pe care am adus-o în debutul acestor rânduri, sau că este o poveste auzită de la altcineva, faptul de a transmite acea experiență mai departe prin poveste, aduce auditoriul mai aproape de realitatea povestită. Deci, o face credibilă, iar oamenii pot rezona cu povestea mai ușor. În afara lor rămân cifre, date, fapte. Importante, desigur, dar seci, fără a avea puterea de a impresiona. Se spune că oamenii poate nu-și amintesc despre ce le-ai vorbit, dar sigur își vor aminti emoția care rămâne în urmă. Iar în final, al treilea nivel ține de o semnificație, un sens pe care îl dai mesajului, discursului. Oricare dintre noi avem nevoie să înțelegem rostul lucrurilor pe care le facem sau la care participăm. Iar povestea conține axele acestea cardinale, din care oamenii își decupează sensurile pe care le caută.
În ultimii ani poate că nimic nu e mai fragil decât adevărul. Tras în toate direcțiile, răsucit, camuflat, pervertit etc. în toată plasa aceasta elastică a erei post-moderne. Dar dacă ar fi să rămânem loiali unei busole proprii, poate că orientarea față de nordul onestității propriilor valori, care să ghideze felul în care ne exprimăm pe noi și în exterior, în orice discurs, fără deosebire de câți oameni ne ascultă, începând cu unul și până la săli pline, este cea mai stabilă.
[i] Brené Brown, 2102, Curajul de a fi vulnerabil. Schimbă felul în care trăiești, iubești, educi și conduci, trad. L. Dascălu și C. Rusu, București: Ed. Curtea Veche.
scris de Andra Samson
RO 
EN