Ho, ho, hooo…?

– Ho, ho, hooo…?, lungi întrebător ultima vocală, căutând în ochii mei nu neapărat aprobare, ci probabil o așezare mai potrivită a emoției, cu care nu mă împăcam. Mormăiam ori de câte ori venea vorba de Crăciunul ăsta, nu chiar ca un Grinch, dar nici departe. Victor tăcu și își coborî privirea în podea, pe care doar o bănuiam. Cădea dincolo de ce îmi permitea zoom-ul să ghicesc în camera unde se afla. Aștepta o reacție probabil de la mine. Dacă nu așa, atunci cum?
– Nu știu, Vic, pare atât de… nu știu, ca nuca-n perete. Sunt oameni cărora nu le arde de povești în jurul focului, când lumea e cu fundul în sus.  

Își atârnă privirea în cameră către mine, căuta punctul acela de intersecție între două priviri, al lui și a mea, de care tehnologia pesemne că-și râdea în barbă. Siiigur… e undeva la mijloc, nimeni nu-l ghicește, dar cum avem nevoie de el, ne ducem la răscrucea asta imaginară în dorința de a-l întâlni pe celălalt la jumătatea drumului. Își ridicase o sprânceană a întrebare, apoi se răzgândi.

– Bine, facem cum crezi tu. 
– Ar fi bine, numai că nu știu ce cred, nu știu încotro… 
– Trebuie să găsim ceva. Trebuie să predăm articolul până mâine, câtă răbdare crezi că mai are Petra? 

Mi se învârteau în cap o mie de variante și niciuna nu părea să se așeze cât de cât firesc. Ieri avusesem ședință de redacție, iar Petra – un om strălucit, o admiram uriaș de mult, redactor-șef de vreo șapte ani – ne lăsase pe noi să ne decidem în ce ton avea să fie anul ăsta ultimul articol al revistei, cel de sărbători. Nu se spăla pe mâini de răspundere, nici vorbă, în fond toți contribuiam la aluatul ăsta din care croiam lună de lună revista, doar că de data asta cred că intuise că era vorba despre ce simțeam fiecare dintre noi și instinctul îi spunea că numai așa putea fi cel mai firesc lucru de spus cititorilor. Un fel de adevărul gol-goluț, în care intră și tribulațiile astea prin care trecem cu toții. Nu cai verzi pe pereți, sau, mă rog, unicorni, și mai rău! Numai că tocmai asta era cel mai greu. Cum pui în cuvinte un roller-coaster de emoții care te-a luat pe cea mai înaltă turnantă la începutul anului și de atunci te tooot răsucește și învârtește? Și nu tocmai pentru distracție…

– Vic, ce-ar fi să scriem chiar despre asta?
– Despre ce?
– Tocmai asta, despre zbuciumul ăsta prin care trecem. Nu putem să vorbim despre zurgălăi sau that wonderful time of the year… pfff, că nu e! Nu e!, am pufnit în timp ce fărâmițam un șervețel de ciudă că nu găsim ceva. 
– Da, Ada, dar nici nu putem să trântim un articol apocaliptic oamenilor. Nu se face. Gândește-te un pic, e vorba și despre un dram de responsabilitate pe care o avem de a ridica, da, da… atât cât putem, moralul oamenilor. Nu, nu. Un praf de speranță n-a omorât pe nimeni și nici nu a creat nu știu de războaie orwelliene închipuite, deci nu mai exagera, Ada, zău… Dacă ar fi după tine, ar trebui să redăm realitatea atât de fidel că ne-am mai naște o dată, doar că acum ce să vezi? Nu ne ajunge timpul. Sau nici măcar habar nu avem ce e aia. În fine… zi-mi! Hai să vorbim pe șleau… punem în articol frământările astea prin care trecem și noi și ei. Onest, fără ornamente… pur și simplu.
– Ce e-n gușă, și-n căpușă, adică?
– Da, Ada, da. Adu-ți aminte cât am visat să vină o vreme în care să putem scrie cât mai aproape de sufletul nostru, de ceea ce simțim. Eh, uite! Acu’ e.
– Hm…
– Eh?

De data asta, am coborât eu privirea în podea, în timp ce Victor arunca dincolo de camera laptopului, către mine, sclipiri în ochi ce sfârâiau a speranță. Avea o voce caldă și adâncă totodată și atunci când rostea ceva nu știu cum amesteca blândețe cu fermitate, încât nu aveai nicio îndoială că era calea cea mai echilibrată. Nu degeaba era psiholog, dar se juca de-a jurnalistul de vreo doi ani. Mă rog, fiecare cu ale lui. Îmi zicea mereu că oamenii de aici, de la revistă, îl făceau să stea. Că erau dintr-o bucată, iar încrederea e monedă rară zilele astea. 

– Așa e. Ai dreptate, Vic. Hai să facem așa!

I se luminară ochii și îmi îmbrăcă ochii într-un fel de compasiune, cred, atât cât mă lasă zoom-ul să văd. Același lucru îl resimțea și el, doar că își păstrase un strop mai mult de luciditate, decât reușisem eu. 

Ne-am pus pe treabă. A ieșit până la urmă că nu putem picta altfel decât este realitatea și anul ăsta care tăvălise pe toată lumea, pe unii mai tare, pe alții mai blând, e ceea ce este și ar fi naiv și nesănătos să îl luăm în altfel. Doar că asta nu înseamnă un capăt de drum, ci posibil o altă fereastră aflată probabil mai sus, la care ajungeam mai greu, dar care acum e deschisă. Ne-am promis că scriem despre cum poate fiecare să croiască un drum pentru el, în ciuda turbulențelor, mai presus de piedici iluzorii, că multe ni le clădim noi cu sârg și, când colo, ele nu-s decât minciuni confortabile, care ne conservă culcușul. Am ales să scriem și despre felul în care lumea ne invită să sucim perspectiva, să învățăm altfel lumea din jurul nostru, să șlefuim alte unelte și să vedem oportunitățile poate într-un spectru mai larg de culori – cine ar fi crezut că există? – fără să uităm obiceiuri care ne ancorează într-un familiar sănătos, Crăciunul, Moșul… doar că de data asta infinit mai treji, mai pe picioarele noastre, adică la cârma drumului pe care navigăm și, poate mai presus de orice, prețuind tot ceea ce este. 

Până la urmă, am zis să închidem cum se face, cu o urare: Sărbători în bucurie!

Autor
Andra Samson
(vezi Profil Linkedin)